Ryu.ro

În caz că nu ați auzit de el până acum, deși, datorită renumelui său, ar fi trebuit, Terente, pe numele său adevărat Ștefan Vasali, este  unul dintre cei mai celebri răufăcători ai României. Majoritatea faptelor sale au fost comise la începutul secolului trecut, iar activitatea sa infracțională a constat în jafuri, violuri și crime. Deși nu-s de ici, de colo, probabil că timpul ar fi făcut ca până acum nelegiuirile sale să fie trecute sub tăcere dacă legat de persoana sa nu s-ar fi dezvoltat unele povestiri care să aibă legătură cu activitatea sa sexuală. Legenda spune că era atât de bun, încât după vreo câteva violuri, au început să-l caute femeile pe el. La crime nu se pricepea la fel de bine deoarece pentru acest tip de serviciu nu era căutat, drept urmare era nevoit să-și găsească singur clienți. Secretul reușitei sale a fost faptul că era destul de dotat – pare-se că obiectul muncii îi măsura aproximativ 20 cm în stare flască (încă un motiv pentru femeile de azi să întrebe unde sunt bărbații de altădată). Poate că-n stare erectă i-ar fi măsurat 20,1 –  ceea ce n-ar mai fi fost la fel de spectaculos, n-ai de unde să știi (cârcotaș invidios!).

Până la urmă, nu știu pe baza cărui raționament, după decesul său survenit în urma unei tentative de evadare din pușcărie, s-a luat decizia să i se taie instrumentul și să se păstreze într-un borcan. Cu siguranță asta a fost ideea unei femei. Și-ți dai seama, femeia tot femeie: nu putea să pună o p**ă într-un borcan, așa, pe sec. A mai aruncat acolo două foi de dafin, trei boabe de piper, o crenguță de nuc… Pe lângă dimensiunile neobișnuite, organul său genital s-a mai remarcat printr-un tatuaj făcut pe întreaga sa lungime care stipula următoarele: „F*t bine și apăsat la cioc”. Ar fi interesant de știut, în cazul în care s-ar fi folosit un font mai mic,  dacă ar fi încăput un roman de Sandra Brown. Obiceiul tatuajului lui Terente s-a păstrat și printre bărbații din ziua de azi. Mă rog, ceva similar, în sensul că, multora neîncăpându-le decât „F” pe organul genital, au ales să-și facă dragoni pe umeri.

O bună bucată de vreme, viitorilor străjeri ai legii (pentru că vorbim de un studiu de caz, un bandit generic) li se făcea cunoștință cu istoria, astfel că studenții la Academia de Poliție aveau acces nemijlocit și privilegiat la Capu’ Răutăților (tot ăștia se bagă-n față, omu’ de rând stă și rabdă). La fiecare deschidere de an universitar, rectorul Facultății de Polițași: „Bună ziua, dragi studenți! În primul an de studii o să vedem p**a lu’ Terente. Da’ o vedem, așa, mai de departe. În anul al doilea ne apropiem de Ea”. În chip tragic, nemilosul timp, cel care macină piramide și curăță regi, nu l-a păsuit nici pe Terente, iar după o perioadă de mai bine de 80 de ani de conservare, celebra sa parte corporală s-a degradat iremediabil, astfel încât în urmă cu vreo câțiva ani a fost scoasă din borcan și aruncată la gunoi.

P.S. Poate că aluzia din titlul articolului ar trebui explicată pentru cititorii mai tineri. În anii ’90 exista un joc intitulat „hoții și vardiștii” (n-am observat să se mai joace de atunci, tocmai de aceea mă gândeam că s-ar putea să fie nevoie de lămuriri), adică „hoții și polițiștii”. Un grup de copii, preferabil cât mai mare, se împărțea în două tabere egale – unii hoți, alții vardiști –, iar cei din urmă menționați trebuiau să-i captureze pe cei dintâi.

În copilărie, una dintre bucuriile cele mai mari era să facem cerc în jurul celor mari pentru a asista la discuțiile lor. Noi, cei mici, ne strângeam lângă ei ca lângă un felinar stradal în nopțile lungi, ca să le ascultăm poveștile. Invariabil, la începutul anilor ’90 povestirile din armată erau, de departe, cele mai savuroase pe care le puteai auzi. Bătaia de joc la care erau supuși cei care făceau armata în perioada aceea avea darul  de-a produce mai mult amuzament decât bancurile bune care circulau – celor care nu erau direct implicați, firește.

Nu mă refer la ordine sau activități cu specific militar mai severe, duse la extrem, care ar fi avut vreo noimă sau ar fi avut rolul de a-i căli pe soldați pentru vreo ipotetică situație de luptă, ci la situații petrecute din dorința gratuită de-a umili omul, de a-l face să se simtă inferior. Alergări cu șireturile de la bocanci legate, curățat veceuri cu periuța de dinți, fotbal cu sticla de plastic de 2 litri plină cu pietricele și câte și mai câte astfel de trăsnăi. Atât de multe am auzit în acea perioadă, încât o minte de om ar fi insuficientă pentru a le depozita pe toate. Bineînțeles că le-am uitat aproape în totalitate, însă una mi-a rămas foarte clar în minte chiar și după atâția ani. Comandantul unei unități și-a pus soldații să rupă fiecare câte o creangă din copac și să alerge cu ea prin fața geamului său, ca să i se pară că merge cu trenul.

Astfel, într-un univers paralel a rămas înregistrată această acțiune, care se desfășoară încontinuu, unde un șir de soldați, asemenea unui trenuleț, aleargă roată în jurul unei clădiri, fiecare cu câte o creangă în mână, iar când ajunge în dreptul geamului se ciucește oleacă pentru a se face nevăzut, în vreme ce saltă falnic, ca un drapel în garnizoană, creanga din dotare pentru a putea fi remarcată în toată splendoarea ei. În tot acest timp, comandantul, de la biroul său, privește  pe geam ca un bătrân filosof, contemplând la trecerea ireversibilă a timpului, sub oblăduirea gingașă a crengilor ce se succed la infinit ca un perpetuum mobile. Nu știu alții cum sunt, însă asta numesc eu o viață împlinită: să ajungi la un moment dat să le ordoni unora să alerge cu crengi prin fața geamului tău ca să ți se pară că mergi cu trenu’. Epic. Imaginea asta a rămas cu mine atâta timp, încât, în continuare, încă iau în calcul o carieră militară, pentru ca după mulți ani de muncă și sacrificii să ajung și eu în ipostaza respectivului comandant.

Nu știu ce s-a întâmplat, s-a-nceput armata

Odată cu apropierea de anii 2000 începeau să se mai dilueze poveștile acestea, de vreme ce, pe cale naturală, s-au mai schimbat și oamenii din respectivele structuri. Eu fac parte dintre ultimele generații pentru care armata era obligatorie la împlinirea vârstei de 18 ani și încheierea învățământului liceal. Printre ultimele loturi de pulpă proaspătă. Modificarea Constituției din 2003 a atras după sine renunțarea la stagiul militar obligatoriu, măsura producându-și efectul începând cu anul 2006. În anul 2003, cred că prin primăvară, am participat la procesul de recrutare – un fel de luare în evidență a viitorului soldat, care presupunea și un control medical -, urmând ca în toamnă să fiu încorporat (lucru care s-ar fi întâmplat dacă nu luam examenul de Bacalaureat și nu intram la facultate). Din nefericire pentru destinul patriei am trecut de ambele obstacole. Așadar, cel puțin după vechile reguli, se suspenda efectuarea stagiului militar până la terminarea facultății – parcă așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile, dacă nu mă înșel. Le-am dus niște acte și credeam că am scăpat definitiv de ei – se știa deja că în curând armata n-o să mai fie obligatorie, deci mă număram printre primii scăpați.

La ceva timp după (începusem facultatea), primesc acasă ordin de încorporare, înștiințat cu doar câteva zile înainte. Am vorbit cu foștii colegi din liceu, eram singurul în această situație. Probabil îmi pierduseră dosarul sau cine știe ce greșeală s-a comis, însă dintr-o eroare de-a lor m-au pus pe drumuri vreo 600 de km. Am luat repede o adeverință de student de la facultate și m-am dus la adresa unde avea loc încorporarea. Când am ajuns acolo deja începuseră să se strângă băieții. Ăștia nu se mai duceau acasă, înțelegi? Dacă mi se întâmpla o chestie d-aia ca-n filmele cu Stan și Bran și-mi lua vântul adeverința, mă luau și pe mine.

Imediat am remarcat că  toți semănau între ei. Erau băieții care nu luaseră BAC-ul – asta era una dintre asemănări, însă mai era o asemănare în sensul că erau toți tunși la fel. Erau căpriți (tunși cu dâmburi, scurt și neuniform, un look similar cu cel al caprelor după ce-s tunse) ca toți dracii. Cred că vărul vreunuia dintre ei și-a făcut debutul în hairstyling și s-a decis să se specializeze pe foarfeca de vie. Probabil anticipaseră că n-ai ce face în armată cu podoaba capilară, iar o eventuală freză chiar ar putea fi interpretată ca o ofensă – c-auziseră și ei povești din armată când erau mici. Eu eram p-acolo ca Bon Jovi într-o închisoare de maximă securitate (aveam părul lung pe vremea aia). N-aveam ochelari de soare, da’ ăsta-i filmu’, nu te mint, ce dracu’!

La un moment dat a avenit cineva îmbrăcat în uniformă militară – bănuiesc că era cel care conducea duda, Bossu’, Bossulică, Mare Șef, nu știu, nu mă pricep la grade militare, nu știu dacă avea stele pe el, da’ să-i zicem Luceafăru’- și ne-a invitat într-o încăpere. Știind că eu am o cu totul altă problemă decât restul lumii, m-am decis să-l abordez imediat ca să pot pleca mai repede. Nici n-apuc să murmur ceva că Luceafăru’ mi-o retează scurt, spunându-mi că o să discutăm după ce termină ce are să ne comunice. După vreo 10 minute, văzând că discuția chiar nu mă privește deloc și profitând de-o pauză a discursului, ridic mâna și-mi dreg vocea, semn că vreau neapărat să zic ceva. Îmi reamintește că vorbim după.  Mai trec încă vreo 20 de minute, părea că se terminase ce avea de spus, răsfoia un fel de condică, și încerc din nou să vorbesc. De data asta se cam rățoiește la mine: „Nu înțelegi că te chem eu când e gata?” În jurul meu deja începuseră să se miște treburile, se trasau sarcini, se dădeau bocanci… Mi-era teamă că ăștia mă înrolează și n-apuc să zic ce aveam de spus. La scurt timp mă cheamă și mă întreabă ce aveam să-i transmit.

„- Știți, în cazul meu s-a produs o eroare. Sunt student și n-ar fi trebuit să primesc ordin de încorporare. Poftiți adeverința.

– Păi de ce n-ai zis, dom’le, așa de la început?

– Păi f**u-ți morții mă-tii… (partea asta nu i-am mai zis-o).”

Mă gândesc că dacă nimeream într-o împrejurare mai agitată, o situație urgentă, ăștia mă luau în Afganistan, om nevinovat. Mă și văd la 2000 de metri înălțime, cu mâinile dârdâind pe chingile parașutei, cu două dungi de căneală sub ochi, elicea elicopterului: fâl-fâl-fâl-fâl, înainte de salt:

„ -Știți, eu… eu… eu nu-s cu de-astea: cu bum-grenadă-așchii. Eu… eu jucam tenis de picior în stradă și mi-a sărit mingea în curtea unității. Am încercat să vă zic, da’…”

Caietul de sarcini

Pe scurt, rolul unei armate este acela de-a apăra teritoriul unei țări și pe cetățenii ei. (Bine, la noi nu știu cum ar decurge o astfel de operațiune. Până dă Firea prin stație, până se îngrijorează domnu’ Iohanez, suntem toți pământ de flori. Ăștia nici n-ar pleca din poligon, c-au furat motorina din tanc și au făcut zeci de rapoarte despre cum s-au plimbat ei cu tancu’.) Și, în caz de necesitate, își îndeplinește acest rol luptându-se cu alte armate. Numai cele mai nenorocite armate atacă civili neînarmați ai părții adverse sau nu fac tot posibilul pentru a-i proteja în cazul unui conflict militar. În ’89 Armata Română și-a împușcat propriii cetățeni, cei pe care trebuia să-i apere.

Cei care au scăpat, în loc să pună întrebări în numele celor întinși pe caldarâm, au început să strige „Armata e cu noi!”, recunoscători că nu i-au ciuruit și pe ei. Este și unul dintre motivele pentru care nici după 30 de ani nu există vreun vinovat – nimeni n-a cerut explicații (cu excepția rudelor victimelor și a câtorva oameni de pe margine, a căror voce a fost înăbușită de miserupismul celorlalți). În pofida tragicului eveniment, încă din anii ’90 Armata se afla la cea mai ridicată cotă de încredere în rândul românilor (alături de Biserica Ortodoxă) – am îndoieli că acest sondaj a fost real, și bănuiesc că insistența cu care era prezentat ar fi putut face parte dintr-o campanie de spălare a imaginii, însă dacă această încredere a existat, aș avea o întrebare: încredere că ce? Că dacă vreodată acest popor va mai încăpea pe mâna vreunui dictator și va îndrăzni să scrâșnească ceva, armata va fi pe acoperiș și-l va privi ocrotitor prin lunetă?  Bineînțeles, cadrele active de acum n-au nicio legătură cu acele evenimente, iar vina nu se moștenește, însă nici nu se uită.

Acum că ne aflăm în anul Centenarului, se prefigurează tot felul de evenimente ceremonioase, că la asta ne pricepem cel mai bine, la care paradele militare vor fi în centrul atenției. Ar fi frumos să nu uităm că unii dintre bătrâneii simpatici cu stele pe umeri și funii pe piept, care vor fi prezenți la festivități, s-ar putea să fie direct răspunzători pentru evenimentele din ’89.

 

Acum că și-a încheiat cariera, se poate spune, fără teama de-a greși, că Floyd Mayweather Jr. este cel mai mare boxer al generației sale și unul dintre cei mai mari din istorie, însă, chiar și cu senzaționalul său palmares, o bună parte dintre cei care se uită mai rar (sau aproape deloc) la box și i-au văzut vreo luptă nu l-au perceput ca fiind cine știe ce sportiv, n-au văzut nimic special. Mulți dintre fanii vechi încearcă să-i alunge sau să-i descurajeze pe cei noi care se alătură fenomenului – nu stau să le explice lucruri de bază, darămite finețuri -, în special când adeziunea celor din urmă survine în urma expunerii mai accentuate a vreunui eveniment, fiind de părere că astfel de ralieri meteorice strică sportul. Dar eu cred că fanii ocazionali sunt utili deoarece ajută la popularizarea sporturilor și a sportivilor în general; plus că o parte dintre ei vor deveni cunoscători – fiecare trebuie să fie novice la un moment dat, nu? Foarte multe sporturi se susțin prin faptul că publicul larg mai aruncă din când în când o geană asupra lor, fără să devină prea implicat. E o chestiune de politețe, de simțit cu musca pe căciulă, ca atunci când nu ești încă familiarizat cu un sport să nu te bați prea mult cu pumnii în piept în a-i contrazice pe alții și a nu pune prea mare preț pe părerile tale.

Trebuie spus de la început că stilul lui Mayweather nu este nici pe gustul unora dintre fanii vechi și înrăiți ai boxului, care înțeleg destul de clar ce face el în ring, nici lor nu li se pare suficient de entertaining (deci nu e vreo unanimitate nici din acest punct de vedere), însă mulți dintre cei care nu-s familiarizați cu acest sport nu-s impresionați de Mayweather deoarece nu înțeleg ce face el mai exact în ringul de box. Stilul lui nici nu e ușor de înțeles și de urmărit, e greu de observat și, în principiu, e nevoie ceva ani și multe meciuri vizionate pentru a înțelege că e extrem de dificil, aproape imposibil, ca cineva să facă ce face el. Până la urmă, ce e și ce nu e dificil? La cel mai înalt nivel, mulți începând să boxeze în jurul vârstei de 10 ani, când ajung în plină formă, campionii mondiali au în jur de 20 de ani de experiență. 20 de ani de vânat cap și corp și format reflexe în acest sens. A intra în ring cu asemenea oameni și a reuși să NU te bați e cel mai dificil lucru pe care îl poți realiza. E mai ușor să-i faci KO. Foarte mulți dintre marii campioni au fost făcuți KO, însă de evitat bătaia cu ei nu prea reușește nimeni. Repet – dacă intri în ring cu un campion mondial, e mult mai greu să reușești să nu te bați decât să-l faci KO.

Despre strategie și adaptarea ei la calitățile disponibile

În majoritatea competițiilor sportive există două abordări prin care sportivul (echipa) încearcă să se impună: tehnică sau forță. Toți sportivii de top le au pe ambele, fiecare definindu-se printr-o combinație între cele două, însă una dintre cele două primează în modalitatea acestora de-a se impune. Există și în box aceste două abordări. De obicei, a boxa este denumirea folosită pentru tehnică și a te bate, pentru forță (to box or to fight – cum le zic americanii). Mayweather întotdeauna s-a bazat pe tehnică, și a fost atât de tehnic pe lângă oricine altcineva din generația sa (în special în a doua jumătate a carierei sale) încât nici măcar nu se punea problema ca cineva să spere că poate intra în ring şi să-l învingă fiind mai tehnic decât el. „You cannot outbox Mayweather” era deja o axiomă. Cei care au încercat abordarea tehnică, și ei campioni extrem de tehnici la rândul lor, au eșuat sigur şi lamentabil. Așa că a mai rămas abordarea în forță. Se spera că la un moment dat, va intra vreo lovitură, vreo combinație (mai mult sau mai puțin venită de nicăieri), care să-l surprindă şi să-l învingă prin KO. Well… în 50 de meciuri şi 21 de ani de box profesionist (la vârstă de 19 ani şi-a făcut debutul în boxul profesionist) n-a venit această lovitură.

Sunt cu atât mai meritorii rezultatele lui Mayweather, cu cât are (cel puțin) două dezavantaje considerabile peste care a trebuit să treacă, să-şi adapteze stilul în funcție de ele. Unul dintre acestea ar fi că nu poate lovi puternic. Este cunoscut mai degrabă ca având o forță medie a loviturii, obișnuită – care nu te recomandă să devii unul dintre cei mai buni boxeri din istorie. Forța loviturii are o considerabilă componentă genetică: oricât te-ai antrena, de la un punct încolo nu-ți mai poți crește forța de lovire. Dacă o ai, avantajul e că trebuie să muncești mai puțin, îți poți scoate adversarul din ring cu mai puține lovituri şi-i poți altera mult mai ușor prestația. Al doilea dezavantaj al său (acesta este mai rar) sunt mâinile destul de fragile, la care se accidentează ușor. Așa că a brevetat un stil excepțional: „Nu încasez nimic, lovesc pe contră, clar, în plin, 3-4-5 lovituri – câștig runda. În acest mod câștig fără dubiu vreo 7-8 runde, în vreo două m-asigur că nu se întâmplă nimic (pot să le dea arbitrii oricui), dau vreo două runde adversarului (de obicei primele două sau cele din prima jumătate a meciului, cedate în mod deliberat pentru a-şi studia adversarul), câștig meciul”. Poate nu e neapărat cel mai spectaculos stil pentru cei care se uită ocazional la box, sau pentru cei care vor să vadă mai multă acțiune, însă e, de departe, cel mai dificil plan de pus în practică. Nimeni din generația sa (şi nu numai) nu-l mai poate duce la îndeplinire (poate le reușește un meci sau două, însă nu o perioadă îndelungată).

Foarte des se vorbește despre defensiva sa (şi pe bună dreptate, probabil cea mai bună din istorie) şi mai puțin despre abilitățile ofensive, care, la rândul lor, sunt de domeniul fantasticului: aproape 50% dintre loviturile expediate de el lovesc ținta, asta în condițiile în care procentul la ceilalți multipli campioni mondiali, nu amatori!, este de 25-30%, iar când intră în ring cu Mayweather procentul lor scade sub 20%. Din punct de vedere al preciziei, e ca un chirurg printre măcelari. Uneori, ușurința cu care își lovește adversarii produce frustrări în rândul privitorilor, că nu accelerează mai mult, că nu-i termină, așa cum alți boxeri ar face, ci alege să tempereze lupta, însă asta face parte din filosofia sa, din stilul său – conservator, extrem de calculat, care prevede limitarea la maximum a riscurilor (de accidentări, contre etc.) – şi nici nu găsește o plăcere deosebită în a pune în pericol integritatea corporală a adversarilor, ba chiar îi protejează în unele cazuri. Mayweather câștigă meciuri deoarece câștigă runde, nu aleargă după KO-uri, așa că nu-i o mare realizare să reziști un meci întreg cu el (să-l anunțe cineva şi pe amatorul celebru cu care s-a luptat în ultimul meci, care după ce-a eșuat să-l termine în două runde, găsește măreție în faptul că a rezistat aproape un meci).

„Fuga” lui Mayweather

Cel mai întâlnit reproș care i se aduce de către detractorii săi este faptul că fuge, nu se bate. „Să stea, dom’le, acolo dacă-i bun, de ce fuge?” e obiecția ignorantului. E ca şi cum i-ai cere unui fotbalist: „Hai să stăm aici la tine în careu şi să ne dăm la gioale, de ce fugi cu mingea-n tușă?” Cum să-i pretinzi să nu se miște şi să renunțe la o serie de arme de care dispune? E ca şi cum i-ai cere lui Messi să câștige Balonul de Aur, da’ să n-alerge prea tare, să nu dribleze şi să nu șuteze cu piciorul stâng. Astfel de solicitări absurde, care prevăd ca un atlet de înaltă performanță să se transforme din profesionist în circar („ia să vedem dacă poți şi c-o singură mână!”), nu pot veni decât din partea unui public care n-are nicio tangență cu sportul respectiv şi nici cu ideea de întrecere sportivă în general.

Cu atât mai mult cu cât încremenirea în ghete nu e deloc spectaculoasă. A te poticni în centrul ringului, cap în cap, şi a da din ambele brațe ca un înotător disperat să ajungă la mal, asta e cea mai rudimentară formă de box. Boxeri fără talent care-şi împart pumni poate fi ceva spectaculos, însă până la un punct. (Cei care caută violență în box, cred că ar avea o mai mare satisfacție dacă ar căuta bar fights, sau ceva de genul ăsta, pe Google.) Depinde ce-ți dorești de la un sport. Te poți uită la un meci de fotbal echilibrat din liga a 4-a, care se termină 5-4, cu răsturnări de situație, şi să ți se pară spectaculos, însă este un spectacol al mediocrității, sau te poți uita cum FC Barcelona învinge lejer cu 2-0, care, la o primă vedere, nu pare un meci așa de palpitant, așa de entertaining, pentru că adversarii nu se întâlnesc cu mingea, sau poți admira înalta clasă a jucătorilor de la Barcelona care fac acest lucru posibil şi înțelegi că ăsta nu-i un lucru obișnuit, că nu-i vina lor că nu-i un meci mai competitiv şi că nu-i normal să le ceri să renunțe la unele abilități ca să facă tot posibilul să ia bătaie.

Am făcut aceste precizări pentru a arăta că şi dacă ar fugi n-ar fi o problemă, atâta timp cât sunt respectate regulile întrecerii sportive, însă, în realitate, Mayweather nu fuge. De cele mai multe ori fuga lui Mayweather constă într-un pas, cel mult doi, în lateral sau în spate. Lăsând la o parte situațiile extrem de dese când inițiază atacul, criticii par să nu remarce faptul că supărător de multe ori fuga lui Mayweather constă în statul pe loc, în centrul sau pe corzile ringului, şi evitarea atacurilor prin mișcări de trunchi, cap şi umeri, iar după atacuri prelungite în care nu le intră nimic, adversarii sunt cei care fac pasul înapoi. Este adevărat că are şi o foarte bună deplasare în ring, la care apelează mai mult sau mai puțin, în funcţie de adversar, însă nu asta îl pune la adăpost de lovituri. Principalele sale atuuri defensive sunt capacitatea de a-şi citi extrem de rapid adversarul, şi de a se adapta la ce acesta poate să facă, şi reflexele aproape inumane. E un fel de Neo în Matrix.

Episodul Pacquiao

Mai întâi, vreau să precizez că în majoritatea meciurilor lui Mayweather pe care le-am văzut live, şi i le-am văzut pe toate din 2008 încoace, mi-am dorit ca el să piardă. Nu s-ar zice după ce-am scris mai sus, nu? De asemenea, menționez că sunt fan Pacquiao, așadar în acest meci îmi doream în mod arzător ca Mayweather să piardă. Consider că meciul ar fi trebuit să aibă loc în 2008-2009, iar data la care s-a desfășurat le-a alterat amândurora performanța, însă l-a afectat mai mult pe Pacquiao pentru că are un stil care se degradează mai ușor odată ce se apropie vârsta retragerii. Chiar şi așa, după ce s-a întâmplat în acest meci, nu cred că Pacquiao ar fi avut nici atunci vreo șansă. Prins în febra evenimentului şi cu un favorit clar, atunci mi s-a părut un meci mai echilibrat decât îl văzuseră arbitrii şi mulți alți specialiști ai boxului. Însă după ce am revăzut meciul de mai multe ori, mai detașat şi la intervale diferite de timp, am consultat şi statisticile, mi-am reconsiderat opinia. Mayweather a fost net superior.

Pacquiao este un boxer extraordinar, însă la categoriile mai mici de greutate. Probabil că încă s-ar impune la aceste categorii, de unde a şi plecat inițial, dar ascensiunea asta a lui, cu titluri la categorii din ce în ce mai mari, de la un punct încolo s-a făcut puțin cam artificial, punându-i-se în față adversari mari, lenți şi cu o slabă defensivă – aceștia bazându-se mai mult pe atac, la fel ca Pacquiao, însă Pacquiao are câștig de cauză în fața lor deoarece este mult mai rapid şi are o excepțională deplasare în ring. Când adversarii de la categorii superioare erau cât de cât tehnici şi aveau o defensivă bună fie erau evitați, fie erau puși să scadă mult în greutate pentru meciurile cu el, iar pierderea kilogramelor le-a afectat vizibil prestația – se pare că în cazul acestora nu mai era interesat de câștigatul centurilor la categorii superioare. În strategia lui de promovare s-a folosit din plin mitul lui David şi Goliat. Tuturor ne place să-l vedem pe ăla mic că-l bate pe cel mare, am crescut cu astfel de istorisiri, iar promotorii lui ne-au vândut în mod eficient această poveste. Menționez problema categoriei pentru că din start intră în ring cu un dezavantaj: Mayweather este mai mare decât el. De asemenea, stilul lui Mayweather nu-l avantajează (nu de puține ori a avut probleme cu boxerii tehnici), însă erau prea mulți bani în joc şi prea multă expunere ca să nu riște o înfrângere.

Bineînțeles, după încheierea meciului, dorindu-şi să-l vadă pierzând, ca de obicei, publicul larg a sărit să-l critice pe Mayweather că nu e în stare să încaseze şi el niște lovituri, le tot evită ca un fricos. Nu înțeleg de ce nu l-au criticat pe Pacquiao că nu știe să atace. Întrebarea care se punea era cât valorează ofensiva lui Pacquiao în fața cuiva care știe să se apere. Ofensiva oricărui amator arată excelent în fața unui sac de box. Problema e atunci când sacul se mișcă şi chiar îndrăznește să te lovească şi el. S-a dovedit că nu valorează prea mult, iar eficiența lui Pacquiao tinde către zero când e pus în fața unui maestru al defensivei – lucru care era oarecum de așteptat, ținând cont de scăderea eficienței sale în aproape toate confruntările pe care le-a avut cu boxeri care știu şi altceva în afară de ofensivă. În meciurile în care Pacquiao întâlnea adversari mari şi convenabili pentru stilul său, arunca şi peste 1200 de pumni pe meci, cu Floyd a lansat de departe cele mai puține lovituri: ceva peste 400. Şi nu doar lui i s-a întâmplat acest lucru, toţi par să aibă mult mai puțină activitate atunci când intră în ring cu Mayweather. De ce?

Boxerii mai puțin tehnici şi cu o apărare slabă, cum i s-au pus destui lui Pacquiao în față, când sunt atacați de cineva rapid, se închid în defensivă şi aproape că înghit şi cheia. Stau şi câte 10 secunde cu brațele ridicate pentru blocaj fără să schițeze nimic, lăsându-şi adversarul să-şi termine nestingherit atacul până să preia ei ofensiva. Mayweather nu e niciodată complet în defensivă, mereu ține un ochi deschis şi nu se panichează când e atacat. De obicei, te întrerupe în mijlocul atacului. Ratezi prima lovitură, trebuie să te aștepți la contră şi, spre deosebire de tine, lui îi intră în plin (e ca la anchetă – tot ce spui poate şi va fi folosit împotriva ta). Dacă te întinzi la o combinație de două lovituri, mai mult ca sigur n-o mai prinzi pe-a treia, pentru că te așteaptă o mare directă, sau un pas în lateral şi te lasă să lovești aerul. Ăsta-i motivul pentru care lumea nu e așa de activă şi aruncă mult mai puțini pumni spre Floyd decât o face atunci când se confruntă cu altcineva. Aceste contre foarte precise te fac să reconsideri pălăitul. Pacquiao e recunoscut pentru combinațiile lui cu multe lovituri, de 5, 6 sau chiar 7 lovituri consecutive, însă acestea merg doar cu cei care se baricadează total în defensivă (cu sacii de box). Cu Mayweather combinațiile prelungite nu-s posibile oricât de rapid ai fi – după cum s-a văzut şi în acest meci. Vei fi întrerupt dinainte să prinzi avânt.

Din nefericire, după meci a preluat şi Pacquiao discursul ignoranților: „a fugit”, „e fricos”, însă n-a îndrăznit s-o facă de prima dată. Prima scuză a fost că era accidentat, dar văzând că sunt mulți „lălăitori” pe margine care pun refrenul cu fuga, a sărit şi el în mod josnic în această barcă. Până una-alta, conform statisticii, cât şi a ceea ce se vede foarte clar în imagini, ofensiva celui mai defensiv boxer a fost aproape de două ori mai bună decât ofensiva lui. Dacă aș fi răutăcios, l-aș întreba: „Ce-ai pățit, boss? N-a mai stat sacu’ să dai în el? Totuși, văd că tu ai stat ca el să dea în tine.” Intervine o chestiune de logică elementară: „Tu cum ai reușit să iei ploaia aia de pumni, dacă el doar a fugit? Cu cineva care doar fuge, scorul pumnilor dați-încasați ar trebui să fie 0-0, nu?” Încă o dată, după cum am precizat şi mai înainte, a-i cere adversarului să adopte o tactică ce te avantajează pe tine şi să renunțe la calitățile sale de bază reprezintă o modalitate nu prea inteligentă de-a pune problema într-o competiție sportivă.

Mayweather este un boxer net superior şi m-aș fi așteptat la mai mult fairplay din partea lui Pacquiao, adică s-o recunoască public, mai ales că este mai mult decât evident acest lucru pentru cine vrea să vadă. Probabil cei responsabili cu promovarea au ales strategia asta, să nege evidența, pentru a menține iluzia că, totuși, este cam la același nivel cu Mayweather, ba chiar poate ceva mai bun (pentru că el nu fuge), mai ales că mulți dintre susținători se lasă mai rapid influențați de discursuri şi pasiuni decât de realitate. Dacă n-ai văzut meciul, făcând abstracție de nume, preferințe şi alte povești, şi te uiți doar la statistici, acestea indică un meci dezechilibrat, în favoarea lui Mayweather. Partea proastă pentru Pacquiao e că dacă te uiți la meci, pare şi mai dezechilibrat. Ce nu iau în calcul aceste statistici este calitatea loviturilor. Aproape că poți numără pe degetele de la o mână loviturile de forță, directele de stânga şi croșeele, clare, în plin, care i-au intrat lui Pacquiao, care, după ce că a lovit mult mai puțin decât Floyd (aproape jumătate), a nimerit mai mult în blocaj. Pe când Mayweather, chiar dacă n-au fost extrem de puternice, şi mai mult singulare decât în combinații, a avut lovituri foarte precise, în plin, prin care i-a zdruncinat sistematic capul toată seara, aproape rundă de rundă.

Păcatul acestui tip de lovituri e că nu punctează şi la impresia artistică, așa cum o fac loviturile din combinații. Când ești în febra meciului, 5 lovituri lansate una după alta, dintre care doar una intră – restul sunt fie în blocaj, fie pe lângă -, par mai atrăgătoare şi mai dominante pentru publicul spectator decât 5 lovituri care-şi ating toate ținta, însă sunt lansate pe rând, la un interval de 10-15 secunde. Însă acest efect dispare dacă vizionezi meciul mai detașat şi/sau de mai multe ori. La fel ca alți boxeri, Pacquiao s-a agitat mult, ca un taur, fără prea multă eficiență însă, iar Mayweather l-a răpus calm şi elegant ca un toreador. Așadar, i-a făcut şi lui Pacquiao ce le-a făcut şi altor mari campioni: i-a luat 8-9 runde, i-a dat 2, iar 1-2 le-a lăsat pentru dezbatere. 10-2 sau 9-3 (runde), cam așa ar arăta scorul meciului, şi asta au văzut şi arbitrii. Just another day at the office.

Loja lui Ali

Motivul principal pentru care Floyd Mayweather nu este pe placul multora este aroganța acestuia şi faptul că aproape în fiecare discurs se include printre cei mai buni boxeri din toate timpurile (TBE – The Best Ever – este formula prescurtată, de marketing, de prezentare, adică cel mai bun, însă dacă i se aruncă în dezbatere niște nume legendare, nu se consideră neapărat mai bun ca aceștia, ci doar unul dintre ei) iar replica multora e de genul: „cum îți permiți, băi, să te compari tu cu Ali (sau alte nume legendare)?”. Cu această ocazie am putea trage niște învățăminte cu privire la aroganță în general. Se pare că aroganța exagerată nu șade bine nici celui mai bun om de pe planetă în meseria lui, darămite unuia care nu a realizat nimic notabil în vreun domeniu. Dacă întrebi publicul larg, care nu e neapărat fan al boxului, dar a auzit ambele nume, care boxer a fost mai mare, Muhammad Ali sau Mayweather, probabil 99% îți vor spune, cu o răbufnire disprețuitoare, pe care o ai când cineva spune o enormitate, că Ali, deși aproape niciunul n-a văzut vreun meci de-al lui Ali.

Nu cunosc nici faptul că Ali a pierdut 5 meciuri. Cu atât mai puțin cunosc faptul că la construcția mitului lui Ali, boxerul, s-au adăugat evenimente care n-au legătură cu boxul. Unul dintre ele a fost convertirea acestuia la Islam. Altul a fost refuzul de-a se înrola în armată pentru războiul din Vietnam, invocând motive religioase, denunțând incorectitudinea războiului şi militând pentru pace, fapt pentru care i s-a luat titlul mondial, a fost condamnat la închisoare şi i s-a interzis să mai boxeze timp de 3 ani. Inițial aproape toată societatea americană era pro-război, ulterior din ce în ce mai mulți au început să denunțe intrarea în război, considerând-o ca fiind inutilă, injustă şi dezechilibrată şi totodată să remarce ce mare nedreptate i s-a făcut acestui campion. Ali nu s-a lăsat doborât de această situație, a revenit în ring după ce i-a expirat suspendarea şi şi-a recâștigat titlul mondial. Toate acestea se petreceau în văzul întregii lumi, transformându-l pe Ali într-un adevărat model, mai mult decât un sportiv de înaltă performanță – o conștiință publică, o voce. Nu există meciuri pe care le-ar fi putut câștiga în acea perioadă care să fi contribuit mai mult la imaginea sa de cel mai mare boxer decât interdicția (nedreaptă) de-a boxa, dublată de carisma sa.

Pentru un om al poporului, Mayweather are o mare problemă: n-a pierdut. De când a devenit cunoscut publicului, pare că toate i-au fost date de la bun început şi n-a trebuit să treacă prin nicio încercare ca să le obțină. În nicio poveste Făt-Frumos nu are şi fata, şi banii şi castelul de la început. Trebuie să plece de jos, să se dezvolte, să piardă, să fie doborât (preferabil în mod injust), să se ridice şi să revină învingător la finalul poveștii (iar toate acestea trebuie să se întâmple în văzul lumii). E o rețetă consacrată de formare a mitului. Bineînțeles, e falsă impresia că Mayweather a avut totul pe tavă. Şi-a pus pe mâini mănușile de box înainte de a împlini 5 ani, şi le-a dat jos la 40. Asta înseamnă 35 de ani de muncă şi de concentrare, eforturi şi privațiuni, iar situația sa n-a fost întotdeauna prea roz – pornind mai degrabă din sărăcie, într-o familie degenerată: în adolescență era martor cum tatăl său îi vindea droguri mamei sale. Nu numai că nu s-a apucat de vânzare şi consum de droguri, așa cum multe persoane din jurul său făceau, ci a continuat să rămână foarte concentrat pe ce avea de făcut, cu o maturitate impresionantă pentru un copil/adolescent, începând să se întrețină singur şi să-şi ajute familia încă de la vârsta pubertății. Nici după ce a început să facă bani frumoși din box nu şi-a pierdut concentrarea, iar determinarea, pofta de muncă şi dorința de reușită şi le-a păstrat chiar şi când a ajuns să câștige zeci şi chiar sute de milioane de dolari de pe urma unui singur meci. Palmaresul şi dominația sa îndelungată sunt fără precedent. Nu numai că nu a fost vreodată pus la podea şi numărat în lunga sa carieră (se poate întâmpla şi fără să fii lovit cu cine știe ce lovitură, knockdownul poate veni şi ca urmare a unei poziționări nefericite sau a unei dezechilibrări când ești atins), însă nu prea poți găsi vreo rundă pe care s-o fi pierdut extrem de clar, să zici că a avut mare noroc că s-a încheiat runda respectivă. Lumea face topuri cu momente din timpul carierei sale când a fost zdruncinat. Iar în față i-au fost aliniate nenumărate legende ale boxului din generația sa, pe care le-a învins fără drept de apel.

Acestea fiind zise, nici nu se pune problema că locul lui n-ar fi în loja lui Ali, e chiar unul dintre cei mai însemnați membri.

În încheiere:  link video

Probabil că toată lumea s-a izbit de mormanele de sfaturi motivaționale prezente pretutindeni, în toate mediile și în toate formele de comunicare. Există o inflație de motivație și de special propovăduită nu doar de așa-zișii traineri, ci s-a dezvoltat o întreagă cultură în acest sens – de obicei merge mână în mână cu omniprezenta corectitudine politică, ce încearcă să ne bage în cap ideea că toată lumea-i deosebită, toți sunt senzaționali, toți trebuie incluși. Avem texte motivaționale, jurnalism motivațional, emisiuni motivaționale, cărți motivaționale, publicitate motivațională, videoclipuri, muzică motivațională, filme motivaționale, bloguri, vloguri motivaționale… De politică nu mai zic. Cred că asta-i și una dintre marile probleme ale societății actuale: lumea-i plină de tâmpiți motivați.

În viața de zi cu zi, eu, de obicei, nu fac nimic notabil. Nici nu încerc. Privesc contemplativ cum zilele se scurg lin în negura ireversibilă a timpului, reușind să nu-mi pese prea mult. Și-s extrem de mândru de reușitele mele, însă, câteodată – rar, ce-i drept -, m-apucă o nevoie incontrolabilă (a cărei sursă de proveniență n-o cunosc, că aș astupa-o imediat) să fac ceva, să creez. Atunci îmi zic „băi, trebuie să fac ceva”, nu pot „să stau toată viața la 0-0” – vorba lu’ Toma. E, și în astfel de momente caut texte care să mă demotiveze, care să-mi spună că e în regulă, că e omenesc și natural, ba chiar nobil și dezirabil, să nu fac nimic, însă nu găsesc niciodată astfel de încurajări. Blogul acesta e dovada faptului că n-am găsit un astfel de text (nihilism contemporan dă Internet). Așa că m-am gândit să scriu eu ceva în sensul ăsta, în caz că mai are cineva nevoie să se demotiveze. Încerc să te scutesc de o greșeală similară. Sunt aici pentru tine.

În general, acești traineri încep prin a le spune tuturor studenților lor că sunt speciali, însă a eticheta pe cineva ca fiind special, înseamnă a exclude o mare majoritate dintre ceilalți (de multe ori chiar pe toți). Dacă toți suntem speciali, atunci nimeni nu-i special. În cazul acesta se cheamă trăsătură comună, obișnuită. Acest compliment gratuit, neadresat în mod întâmplător, „ești special”, reprezintă, bineînțeles, o formă de înșelăciune – e ca și cum te-ai duce într-un spital plin de bolnavi cu sindromul Down și le-ai promite (tuturor!?) că-i ajuți să câștige medalia de aur la Olimpiada de haltere.

Cei mai mulți oameni, oricât s-ar antrena, s-ar vizualiza reușind sau și-ar dori, n-o să doboare niciodată recordul la 100 de metri. De ce? Nu sunt construiți genetic pentru așa ceva. Cel puțin 99,9% dintre oameni nu sunt construiți genetic să exceleze în absolut niciun domeniu – sportiv sau intelectual (inclusiv ambiția și puterea de muncă reprezintă condiționări genetice). Or, să vii tu să le bagi în cap că nu știu ce vârfuri vor atinge dacă nu știu ce căcat vizualizează, creându-le false așteptări, reprezintă o formă de barbarie. „Lasă, bă, oamenii în pace! Nu-i mai agita aiurea!”

Știu că în sinea ta simți că ești special, că ai ceva special în tine, unic, și că trebuie să împărtășești acest har cu semenii tăi, c-a sosit momentul să nu te mai ascunzi. Da, aceeași părere o au și ceilalți 7 miliarde de oameni despre ei, iar dintre cei 7 miliarde, tu ești cel mai puțin special.

O altă teză în domeniul acesta al motivaționalului, chiar mai nocivă decât prima, o reprezintă îndemnul “acționează acum!”. „Nu mai sta, nu mai pierde timp, arată ACUM (!) cine ești. Lumea nu mai poate răbda, nu e corect s-o văduvești de prezența ta.” Acest îndemn exclude acei inițiatici și politicoși 4-5 ani petrecuți în tăcere, privind timid de pe margine, în care să-ți însușești măcar în mod superficial o parte din teoria (nu practica!) unui domeniu. Chiar și cu oile, dacă te duci fără o minimă documentare în prealabil, le pierzi. Care-i rezultatul acestui îndemn? O turmă infinită de oligofreni (speciali!) care murdăresc spațiul public. N-ai încotro să mai privești ca să nu te lovești de talentul lor. Domeniul public ar trebui ținut curat și aerisit pentru binele tuturor, de aceea toți acești traineri motivaționali ar trebui strânși la un loc și bătuți cu uluca pentru acest mare deserviciu pe care ni-l aduc nouă tuturor.

O situație des întâlnită când se apelează la ajutorul trainerilor este găsirea motivației pentru scăderea în greutate. Da, ai putea începe să faci sport, să alergi ca să dai jos vreo 5 Kg. Totuși, asta va schimba puțin spre deloc felul cum arăți și modalitatea în care lumea se va raporta la tine. Ești urât. E evident că insuccesul tău se trage de la față. Prietenii tăi au încercat să-ți spună. Chiar și mămica ta, subtil, ți-a dat de înțeles în anumite împrejurări, dar tu n-ai avut urechi să asculți – în pofida faptului că ești fericitul posesor a două monstruozități clăpăuge. Ca să vezi ironia sorții: un singur organ ți s-a dezvoltat și ție peste medie, iar acela nu-și îndeplinește în mod corespunzător funcțiile pentru care a fost creat. Însă chiar dacă n-ar exista aceste MICI inconveniente, ajungem la adevărata problemă care nu mai poate fi neglijată: ești prost. Ce mai contează 5 Kg în plus sau în minus? Crezi că 5 Kg de prostie înseamnă ceva pentru Univers? Pe Cântarul Cosmic, 5 Kg nu atârnă prea mult.

Un alt țel urmărit de multe persoane îl reprezintă avansarea în carieră și sporirea veniturilor. Ai putea, la o adică, să depui eforturi pentru a căpăta noi abilități și să încerci să-ți găsești o slujbă mai bine plătită, însă cam câți bani crezi c-o să câștigi în plus? 200 de lei? Lăsând la o parte munca pe care trebuie s-o depui, există un disconfort major de adaptare la noul mediu de lucru, ca să nu mai pomenim de riscul implicat. Sunt șanse considerabile să ajungi într-un loc mai prost ca actualul loc de muncă, cu mai multe dezavantaje, și să realizezi asta prea târziu pentru a mai putea îndrepta ceva. Și toate astea pentru 200 de lei? Mai bine de trezești mai devreme, mergi doar cu autobuzul, renunți la abonamentul de la metrou și deja ai scos 70 de lei. Mai renunți la vreo două sticle de Coca-Cola și ai ajuns la 100. Atâta efort și atâta risc pentru 100 de lei pe lună? Te fac pe tine 100 de lei?

Până la urmă, ca s-o zicem pe șleau, ce rost are să depui vreun efort ca să obții orice? Nu faci altceva decât să fii extrem de implicat în infima ta firimitură de lume, ignorând absolut tot ce se petrece în jurul tău. Viața e extrem de scurtă, și, în loc să te bucuri de ea și s-o trăiești din plin, tu ți-o irosești într-un colț al vreunei cămăruțe, la lumina unei veioze prăpădite, absent ca un autist și făcând sculpturi în boabe de orez. În regulă, la un moment dat vei putea spune că știi să faci ceva. Însă vei avea niște abilități dobândite extrem de greu, pe care le vei poseda o perioada finită (chiar scurtă) de timp și de care nimeni n-o să fie impresionat – lumea nu se va opri în loc ca să-ți admire ție abilitățile. Și, cel mai important, care nu se reportează. La un moment dat se trage linie și „tot la 0-0 ajungi”.

P.S. Acest articol reprezintă o ironie la discursul previzibil, simplist și ineficient al unor astfel de antrenori ai succesului, nu la adresa celor care încearcă să-și îmbunătățească diverse aspecte ale vieții.

 

Poate că azi ar putea părea surprinzător pentru multă lume, însă, la origine, maneaua este un gen muzical cult. Era o muzică instrumentală interpretată la curtea sultanului și pe la alte curți domnești în vremea Imperiului Otoman. Printre cei care au compus și au cules cântece otomane ce pot fi asemuite manelei culte a fost și Dimitrie Cantemir (Kantemiroğlu –„Fiul lui Cantemir”, în traducere turcească – link audio ). În Țările Române, această muzică și-a făcut apariția în perioada 1711-1716, odată cu sosirea domnitorilor fanarioți, care, pe lângă alaiul lor de creditori, boieri otomani și rude, și-au adus și muzicanți turci – deși cuvântul manea, atribuit acestei muzici, apare abia după anii 1800.

La scurt timp, muzica a fost preluată și interpretată și pe la curțile boierilor români, nu neapărat de melomani ce erau, cât mai degrabă pentru a imita și a afișa un anume stil de viață. Ascultarea acestei muzici era un privilegiu aristocratic, al elitelor (politice), la care masele nu aveau acces. Simbolic, reprezenta și o delimitare de cetățenii obișnuiți. Această translație, de la Instanbul în Țările Române, a însemnat și o (primă) simplificare a stilului. Se poate face o paralelă cu asimilarea culturii franceze de mai târziu: deși se puteau remarca o serie de similitudini, nu era chiar ca originalul – la noi era mai cu furculision.

Acestea fiind zise, din start am demontat unele mituri care circulă în prezent cu privire la acest gen muzical: că maneaua a apărut după 1990, că ar fi o muzică ţigănească sau că și-ar avea rădăcinile în muzica lăutărească. Că ulterior a împrumutat elemente și din muzica lăutărească, fără îndoială, da’ din ce n-a împrumutat? Influențele orientale, balcanice, grecești, sârbești aproape că nici nu mai are rost să le precizăm, însă acestea s-au amestecat cu stiluri din mainstreamul american – Pop, Dance, Hip Hop etc. – și din orice alt stil care a fost suficient de la vedere pentru mâna lungă a celor care produc acest gen de muzică. Nici muzica clasică, în special Mozart, n-a scăpat de ocupația cotropitorilor. La cât de mult se fură, și din cât de multe surse, e greu să mai dai de urma muzicii (sau a banilor). Avem, așadar, kitsch-ul suprem. Ghiveciul prin excelență. În prezent, muzica sună cam la fel cum se prezintă vestimentația celor care o ascultă: pantofi cu trening Adidas, șapcă, eșarfă, cămașă descheiată până la buric, lanț la vedere, brățară lângă ceas, ochelari de soare pe frunte – toate astea asortate la o pungă de semințe.

Revenind… Vorbeam de o primă simplificare prin aducerea manelelor în Țările Române și interpretarea lor pe la curțile boierilor români, însă acestea au continuat să rămână o muzică instrumentală și apanajul celor cu o anumită stare și poziție socială, oarecum ferită de omul de rând. Cea de-a doua modificare, și hotărâtoare pentru felul în care se prezintă în momentul de față – pe lângă o mică schimbare a ritmului -, a fost adăugarea versurilor peste aceste variante instrumentale.

Cel mai important versificator al vremii a fost Anton Pann (da, cel care a compus imnul național – suntem, așadar, într-un fel, ombilical legați de acest stil muzical). O parte dintre versurile scrise de acesta pentru manele erau de inspirație folclorică, unele simpliste, cu destule onomatopee (pentru care a și fost criticat de unii intelectuali), de tipul „of, of, of”, „hop, hop, hop și țop, țop, țop”, „dorule, dorule” (hi, hi, hi și ha, ha, ha), însă au fost și versuri mai complexe, cu o anumită valoare poetică.

Combinația de versuri accesibile și de ritm dansant, simplu și repetitiv, a fost dragoste la prima vedere pentru mahala. Au preluat instant stilul muzical. Inițial au preluat manelele așa cum erau (cu o interpretare precară a lăutarilor de pe la periferii), iar cuvintele pe care nu le înțelegeau, sau nu le cunoșteau, le stâlceau sau inventau altele noi. (Asta îmi aduce aminte de anii ’90, când hiturile în limba engleză pătrundeau și în țara noastră, într-o societate care nu avusese vreo tangență cu limba engleză. Astfel, puteai auzi fredonându-se destul de frecvent refrene ca „O, meanciu bos – însemnând All that she wants, de la Ace of Base”, „Carnagio – Cotton Eye Joe, Rednex” și, tot aici, chiar dacă nu e de sorginte românească, pentru a înțelege mai bine fenomenul, nu se poate să nu amintim de clasicul „Son Reebok or son Nike? – Rhythm of the Night, Corona – link audio .) La scurt timp după ce s-a lăsat fermecată de acest stil muzical, mahalaua nu s-a mulțumit doar să  interpreteze cântecele oficiale, ci a început să-şi spună propriile povești (cu temele, probleme și interesele periferiei) pe noile ritmuri, însă educația mai mult decât aproximativă avea să se vadă în precaritatea limbajului și în exprimarea dezastruoasă.

Cam așa suna o manea pe la 1850, compusă de Anton Pann: Când eram mai tinerică – link audio. Interpretarea sopranei ne poate duce cu gândul la alt gen de muzică, însă ritmul, pe care toți îl cunoaștem și îl îndrăgim, este destul de limpede cărui stil aparține. (Sau nu? Sau nu îl îndrăgim cu toții?) Același ritm s-a păstrat până azi, însă, de obicei, acum manele au un tempo mai rapid pentru ca bomba bombelor să poată da mai eficient din motoare. Este ceva foarte special în legătură cu acest ritm, ceva mistic. A reușit încă din primul moment să farmece mahalaua și, iată că, după aproape 200 de ani, nu şi-a pierdut deloc din vigoare, dimpotrivă – mahalaua pare din ce în ce mai surprinsă de el, manifestând un interes mai ridicat decât oricând. E ceva în acest ritm care se adresează direct esenței umane: nealterate de vreo carte, articol de ziar, săpun, politețuri de fațadă sau manierisme desuete.

Pentru a continua arcul peste timp avem de acoperit o porțiune importantă, și anume perioada regimului comunist. Fenomenul manelelor luase amploare, astfel că în perioada interbelică (şi chiar înainte) începuseră să se închege chefurile (apropiate de cum sunt astăzi), să curgă băutura, domnișoarele și doamnele să se rupă în figuri prin dansuri lascive din buric, junii și bărbații să etaleze o bravadă prostească, însă odată cu instalarea comunismului nu prea s-a mai auzit nici pâs. Nu se știe exact de ce și unde au dispărut manelele în această perioadă. Ai zice că odată ajunsă la putere, mahalaua își va ridica și muzica preferată pe noi culmi. Cel mai probabil, liderii regimului au sesizat capacitatea acestui curent muzical de-a aduce grupuri mari de oameni laolaltă, iar acest lucru era de evitat – că poate le vin idei. Știm bine că în perioada comunistă evenimentele care implicau grupuri mari de oameni erau strict supravegheate, iar spontaneitatea lor intens repetată. Așa că, cel mai probabil, manelele au fost cenzurate.

Muzica lăutărească a fost tolerată, maneaua cenzurată: poate de aici și o oarecare simpatie cu care manelele au fost întâmpinate, când şi-au refăcut apariția după 1990, de unii dintre cei care mai aveau vagi amintiri despre existența lor. Aceștia au privit manelele ca pe un curent underground de care regimul se temea, care, dacă n-a fost pe placul regimului, însemna că această cenzură s-ar fi datorat faptului că s-ar fi opus (în vreun fel) regimului.

Ajungem și în prezent – 2017. S-au scurs aproape 30 de ani de când manelele au revenit în atenția societății românești și, în pofida a numeroase încercări de discreditare, marginalizare sau chiar de interzicere a lor din partea unor reprezentanți ai elitei intelectuale și a oficialităților, au fost și au rămas principalul gen muzical consumat de către publicul larg, fără să-şi piardă vreo clipă din anvergura dobândită. Este evident că nu-i vorba de o modă sezonieră, cum mulți sperau, care să treacă de la sine.

Poate fi tentant să încerci să blamezi stilul pentru starea actuală, însă nu stilul, în sine, poartă vina. Nu scrie nicăieri în prospectul stilului că-i musai să folosești creier puțin și prost-gust pentru a-l produce. Ar fi interesant dacă muzicieni și textieri talentați ar relua manelele de la 1850, în stadiul în care le-a lăsat Anton Pann (Leliță Săftiţă – link audio, Până când nu te iubeam – link audio, Nu mai poci de ostenit – link audio), și le-ar dezvolta într-o cu totul altă direcție decât cea pe care au apucat-o. Deși, pentru început, n-ar fi prea onorant să fie colegi cu tot felul de minuni și vijelii, cred că, în cele din urmă, publicul ar sesiza diferența. S-ar putea ca aceasta să fie singura soluție de a mai tempera din adeziunea societății românești la conținutul reprobabil actual: dându-i manele de calitate.

Şi cam acesta a fost anevoiosul traseu al manelei, din palat în cocină, cu aproape zero șanse de-a mai reveni la statutul inițial.

Vreau să ne amintim puțin de perioada comunistă. În general, când se încumetă să analizeze diferite aspecte specifice acelor vremi, o bună parte dintre compatrioți tind să treacă în revistă numai lucrurile neplăcute petrecute în acest regim. Însă eu vreau să rememorez lucrurile frumoase din perioada comunistă. De exemplu, cozile la pâine. Știu că pe vremea aia, în București lumea se plângea de cozile la carne. Fiind dintr-un orășel de provincie, pe noi ne-a ferit Dumnezeu de cozile la carne. La noi, carne nu văzuse nici primaru’. Noi aveam cozile la pâine.

Pentru a putea intra în posesia alimentului mai sus menționat, erai invitat la o așteptare care, de obicei, dura 3-3,5 ore. Coada începea să se formeze în jurul orei 12:00 și abia după ora 15:00 se deschidea buticul. Aproape niciodată nu ajungea tuturor, așa că trebuia să te așezi la rând cât mai devreme, pentru a fi sigur că la finalul expediției vei duce acasă în traistă celebrul aliment, supranumit și „cel de toate zilele”. Însă erau și zile cu program mai încărcat, când coada începea să se formeze pe la ora 11:00, și ajungea să se dea pâine aproape de ora 16:00.

Practic, cât stăteai la coadă la pâine, aveai timp s-o combini pe una, să te desparți de ea, apoi iar să vă împăcați. Tatonarea specifică începutului amoros decurgea în felul următor:

EL: Ce faci, pisi? Ai venit să iei pâineee?

EA: Nuuu. Caviaaar.

EL: Aaa! Da’ treci în fața mea, ca să pot fi eu în spatele tău. (Ochii adânc înfipți în posteriorul colegei de așteptare.)

Mă așezam și eu, câteodată cam târziu (fie pentru că uitam să mai vin de la fotbal, fie pentru că nu mă entuziasma ideea de-a sta vreo 4 ore nemișcat), la astfel de cozi. Când aceste evenimente erau în desfășurare, aveam respectabila vârstă de 4 ani și jumătate. Probabil vă întrebați ce căutăm eu în acest mediu, nefiind unul prea ofertant pentru un copil – ai mei erau la lucru, iar cartela (cea pe care era specificată rația de pâine la care aveai dreptul – jumătate de pâine pe zi) nu putea fi delegată unei alte persoane care deja era așezată la rând. Se petrecea un troc simplu, matematic. O tranzacție pe cap de vită furajată. Câte o vită în spatele fiecărei cartele, iar această regulă nu putea fi încălcată deoarece când ajungeai la tejghea, vânzătoarea (Dumnezeu, pe vremea aia) întreba: „Unde-i vita? Nu văd vita, nu dau pâne”. Așadar, prezența unui membru din familie era obligatorie.

La ora 16:00, când se înapoiau ai mei de la lucru, era deja prea târziu. Era după finalul meciului: se strângeau plasele de la porți. Bătălia era deja dată. Mai puteai zări doar câțiva răniți pe câmpul unde fusese adineauri înfruntarea. Câteva lănci împrăștiate, scuturi abandonate, coifuri îndoite și arcuri rupte, toate acompaniate de norișori de fum ce părăseau domol solul, ca ceața suprafața lucie a lacurilor în diminețile răcoroase. Se mai întrezărea câte-un rănit tărăgănindu-și piciorul spre o destinație nici de el știută, un altul cocoșat, cu fața schimonosită, înfigând parcă cu ură ghearele în propriul abdomen, strângându-și stomacul în zona splinei. Și încă doi camarazi cărându-l pe al treilea pe o targă. Daa… era târziu. Foarte târziu. Trebuia să fie cineva acolo înainte ca acest decor să se înfăptuiască, înainte de ora 16:00.

Ajung la locul faptei în jurul orei 11. Nu e nimeni. Mi-e rușine să mă pun primul. Mă întorc pe la 11:45. Începuse să se adune lume. Era momentul să intru în rând. După vreo două ore fără să se înainteze vreun pas – mulțimea făcând un continuu stretching pe loc -, se zărește o femeie (poate vânzătoarea) intrând prin spatele magazinului. Agitație, balansări pe vârfurile picioarelor, priviri curioase și nerăbdătoare aruncate peste umărul celui din față, murmur, însă… alarmă falsă. Venise doar să ia ceva. Închide și se întoarce grăbită în fabrică.

Mai trec câteva zeci de minute, sau ore (niciodată nu-ți puteai da seama – timpul avea o desfășurare ciudată aici, ca-n somnul scurt, neplănuit, de după-amiază: la trezire, pe moment, văzând lumină afară, nu-ți dai seama dacă ai dormit 15 minute sau două zile), dar, până la urmă, iată că se apropie ora. Gloata adunată, simțind miros de sânge (sau de pâine, în cazul de față), începe să freamăte. Încep pe rând, într-un crescendo accelerat: atingeri, înghesuieli, șicanări, ghionturi, îmbrânceli… Rezist. Eram deja mare acum. Avem câteva palme bune peste genunchiul celorlalți. Deodată, aerul, și așa înăbușit, se scurge brusc ca dintr-un balon eliberat pe neașteptate. S-a deschis!

Îmbulzeala atinge cote maxime. Oamenii, cu ură în priviri, se împing și se trag unii pe alții. Deja se poate spune că-i bătaie. Dezorientat, tocmai când simt că nu mai pot respira, aud, tămăduitor, o voce: „Băăă! Nu mai împingeți, BĂĂĂ! E un copil aici!!”

De fapt, nici nu știu cu siguranță dacă a existat vreodată vocea respectivă, sau era doar în capul meu din dorința arzătoare ca ea să existe, însă eu și acum o mai aud.

În acest articol voi vorbi puţin despre atmosfera existentă în urmă cu vreo 15 ani în jurul domeniului înregistrărilor audio, cât şi despre fondurile destul de consistente de care ar fi trebuit să dispui pentru a scoate un album. Între timp s-a ieftinit mult procesul de producere a muzicii – ar putea fi una dintre explicaţii pentru care se şi produce multă muzică ieftină -, însă nu strică să reamintim câteva dintre soluţiile amuzante la care au recurs o parte dintre cei care vizau o carieră artistică.

Pe vremuri, studiourile profesionale (multe dintre ele mai slab echipate decât un home studio din ziua de azi) cu greu se puteau găsi şi, pe lângă asta, practicau nişte preţuri infernale – tocmai pentru că nu prea exista concurenţă. Astfel, nu puţine dintre acestea solicitau sume de peste o sută de euro pentru ora de inregitrări. Dacă erai suficient de tâmpit încât să fii de acord cu acest onorariu, cu banii de care aveai nevoie ca să-ţi înregistrezi un album (cu mix, master şi producţii adiţionale) îţi puteai cumpăra un penthouse în New York şi cred că-ţi mai rămâneau şi d-un avion. Zicala “timpul costă bani”, cel mai proabil, îi aparţine cuiva care încerca să înregistreze ceva în acea perioadă. Cei care ajungeau să mai pună piciorul în vreun astfel de studio, negociau preţul la sânge şi, în general, mergeau să înregistreze o piesă (aia izbăvitoare), nu prea se punea problema de album. Ca atare, pentru rapperi singura variantă era să-şi facă studio acasă.

Dacă în privinţa producţiilor hollywoodiene puteai avea curiozităţi de genul ”Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea, Samantha?”, când vizitai home sudio-uri ale rapperilor, întrebarea care se punea era: “Ce-au mai cioplit fetele mele, băieţii?”. Bineînţeles, majoritatea modificărilor/împodobirilor nu aveau nicio utilitate, ci erau făcute din “exces de creativitate”. Trebuie precizat că această apetenţă pentru cosmetizare brambura nu e caracteristică doar curentului Hip Hop din România, se regăseşte deopotrivă şi-n filozofia românului de rând – oricât de high tech ar fi o dudă, până nu-i legi o sârmă, parcă n-are suficientă personalitate.

Aşadar, pe lângă umplerea zidului de la răsărit cu celebrele cofraje de ouă – care au doar forma unui burete fonoabsorbant, nu şi proprietăţile acustice; ca atare pot fi folosite doar la două lucruri: fie îţi bagi p**a-n ele, fie îţi depozitezi ouăle – mai puteai găsi fantasticele boxe “profesionale” (alcătuite din difuzoare buşite ce erau împrejmuite de nişte placaje de mobilă), postere şi fel de fel de gadgeturi ingenioase – în a căror compoziţie se regăsea din belşug scoth, bandă adezivă şi liţă. Dacă, de la un studio la altul, aceste grozăvii variau în funcţie de viziunea artistului cât şi de modificările pe care îl lăsa mă-sa să le facă prin casă, nelipsiţi din absolut toate studiourile erau ştrampii din faţa microfonului – folosiţi pe post de pop filter.

Pentru cei neiniţiaţi, pop filter-ul este acel accesoriu care se pune în faţa microfonului, şi care are rolul de-a domoli unele frecvenţe supărătoare pentru auz, ce se pot produce la rostirea anumitor consoane. Problema e că pentru a domoli frecvenţele cu pricina, îţi trebuie în primul rând un microfon adecvat şi suficient de performant ca să le poată capta – microfon cu condensator (de studio) -, or studiourile respective erau echipate cu microfoane dinamice (de scenă), şi alea vai de capul lor. Chiar dacă ai fi avut un pop filter original şi scump, utilizarea lui în configuraţia amintită ar fi fost absolut inutilă.

Însă, deşi fără vreo utilitate, ştrampii din faţa microfonului, pentru un home studio erau centrul universului – sarea din ciorbă, sfârcu’ din ţâţă etc. Astfel, dacă vedeai pe stradă o doamnă ai cărei ştrampi aveau curu’ decupat, însemna că fii-su e MC. Probabil că această determinare nestrămutată de-a avea un pop filter se datorează faptului că proprietarii unor astfel de studiouri priveau frecvent la MTV, unde respectivul accesoriu putea fi zărit în videoclipurile ce rulau pe canal, iar principala lor preocupare era să construiască ceva care să arate a studio, nu să sune a studio. Această abordare e valabilă şi în ziua de azi: mulţi se străduiesc să arate a rapperi, nu să sune a rapperi.

Pe la începutul anilor 2000 am vizitat multe studiouri de astea, ştrampi-oriented, însă la un moment dat am fost în studioul unui băieţaş care nu s-a mulţumit să pună ştrampi doar în faţa microfonului, ci a ales să meargă mai departe cu meşteşugul. Acoperise capsula microfonului cu ştrampi, boxele (cioplite) erau îmbrăcate în ştrampi, difuzoarele căştilor erau acoperite cu ştrampi, chiar şi stativul microfonului, pentru stabilizare fusese legat cu ştrampi. Dacă întâmplarea s-ar fi petrecut mai în actualitate, cu siguranţă băiatul cu pricina ar fi fost supranumit Donald Ştramp. Cred că folosea ştrampi şi ca beteală pentru pomu’ de Crăciun. Tot ce vă mai pot spune despre el e că avea o piesă care se intitula ”Eşti mereu în gândul meu”.

Mă întreb la cine/ce se referea.

În timp ce aşteptam metroul, butonând nu ştiu ce aplicaţii pe telefon, vederea periferică mi-a reperat la un moment dat un tip care era destul de agitat şi care se tot fâstâcea, plimbându-se într-un perimetru relativ redus – cumva învârtindu-se în cerc. M-am prefăcut că nu-l observ şi că-mi văd de treabă, însă l-am urmărit un timp să văd ce are de gând. Într-un final am înţeles ce anume îi genera această stare de nervozitate – îşi făcea curaj să abordeze o fată.

Cum respectiva domnişoară se afla în apropierea mea, am auzit şi cum s-a hotărât să i se adreseze: “Nu te supăra, ştii cumva în ce parte e Dristorul?” Din limbajul nonverbal şi din tonul vocii era evident nu numai că ştie unde-i Dristorul, ci şi că locuieşte în Dristor. Ba chiar, foarte probabil, el a fost cel care a tăiat panglica de inaugurare a gurii de metrou. Această întâmplare mi-a adus aminte de o replică de agăţat din tinereţe: “Domnişoară, ai un ceas?”

Când eram şi eu copil ca voi, mergeam la ăştia mai mari ca să mă înveţe cum să agăţ femei şi toţi îmi spuneau acelaşi lucru:

“- Uite ce trebuie să faci – te duci şi întrebi cât e ceasul.

– Şi dup-aia?

– Lasă, bă, dup-aia ştiu ele. Tu trebuie doar să te bagi în vorbă.”

Zis şi făcut. Aveam reţeta, aveam determinarea, după vreo câteva rotiri în cerc ca uliu’ – întocmai precum individul de mai sus -, ajungeam să adresez şi întrebarea. Imediat venea şi fatidicul răspuns, rostit pe un ton rece, neaşteptat de neduios: “Doişpe fără un sfert”. Mulţumind politicos pentru informaţie, mă retrăgeam agale (tot ca uliul) călcând aerul c-o singură aripă (căci cealaltă era rănită), întrebându-mă încontinuu: “Unde am greşit? Unde am greşit…? Poate dacă mergeam la doişpe fix…”

Nici nu ştiu ce răspuns ar fi putut fi catalogat ca fiind favorabil şi care ar fi trebuit să fie reacţia mea ulterioară, am fost asigurat doar că “ştiu ele”. Se pare că alea la care mergeam eu nu ştiau. Nişte proaste. Ce să le ceri? Mă gândesc că un răspuns ideal ar fi fost ceva de genul: “Îmi pare rău, n-am ceas, însă putem să ne f*tem dacă vrei.”

Trebuie precizat faptul că până la urmă, din păcate, n-am reuşit să agăţ nimic cu tehnica ceasului, însă avantajul era că ştiam în permanenţă ora exactă. Puteai fixa Big Ben-ul după mine.

P.S. Acum nici teoretic nu mai merge treaba cu ceasul. Trebuie să fii prea copilu’ străzii să n-ai şi tu o coajă de telefon de la care să afli ora. Ca atare, vi-o recomand p-aia cu Dristoru’.

Podul de la Grozăveşti, orele amiezii. Îngrămădeală, înjurături, claxoane, şiruri nesfârşite de maşini la semafoare, căldură, asfalt încins şi treceri de pietoni pline. Tramvaie şi pe pod, şi sub pod – zgomot infernal. Oameni vorbind tare, ţipând, adresându-se unii altora de la distanţe la care confidenţialitatea discuţiei nu mai era posibilă.
Într-unul dintre colţurile intersecţiei, un uriaş şantier deschis: picamăre, excavatoare, macarale, muncitori – iad. Dinspre ieşirea de la gura de metrou – înghesuială mare de oameni-, dar se traversa trecerea de pietoni organizat, ca japonezii. Câte un întârziat mai făcea câte-o depăşire românescă, în rest totul era civilizat.
Pe la mijlocul podului, cordonul de oameni făcea o oarecare „burtă” pentru a-l evita pe unu’ care era proptit de balustradă şi pescuia. Sunt curios ce-ar fi răspuns dacă l-ai fi întrebat “merge, merge?”
„- Neah, nu mă interesează captura. Eu am venit aici ca să mă deconectez.”

Deşi nu sunt un muritor de rând, obişnuiesc să mai cobor printe oameni, să iau parte la anumite activităţi, să-i observ în habitatul lor natural – în principiu, ca să nu uit de unde am plecat. De exemplu, zilele trecute am fost să mănânc într-un mare complex comercial. În timp ce cu modestia caracteristică exploram umilele bucate de pe platoul pe care mi-l dăduse doamna cu braţe mari, la masa din faţă mea s-a aşezat o femeie în vârstă. Încă de la început am observat că are un tic nervos, care consta în muşcarea excesivă a buzei de jos.  N-am emis vreo judecată cu privire la acest fapt fiindcă nimeni nu-i perfect – nici măcar eu, care, vorba aia… sunt.

     A luat loc la masă, şi-a aşezat plasa alături şi a început să cotrobăie prin ea. A scos pe masă o sticlă de Lipton de 0.5 litri, ce mai avea în ea aproximativ jumătate din sucul respectiv. Am oarecare dubii în privinţa lichidului care era în sticlă din cauza continuării, însă forma sticlei era, culoarea era… if it looks like a bird, it sounds like a bird, then it’s a bird. (Nu obişnuiesc să consum băutura cu pricina, aşadar nu sunt familiarizat cu toate sortimentele. Ştie toată lumea ce suc beau eu.) 

     După aceea a scos din plasă o pungă de zahăr, cred că plină – n-am observat dacă era deja deschisă sau a deschis-o atunci -, a luat sticla, a pitit-o puţin sub masă şi a început să toarne zahăr în ea. Gura generoasă a sticlei a făcut ca niciun grănunte să nu cadă pe lângă. Şi turna… şi turna… Pe măsură ce zahărul evada tot mai nestingherit din pungă, ochii au început să-mi devină din ce în ce mai mari – fix ca cei ai unui copil care îl surprinde pe Moş Crăciun coborând pe horn. 

     La un moment dat îmi era imposibil din punct de vedere anatomic să mai belesc ochii, iar turnatul tot nu se terminase. Atunci mi-a venit un gând ce avea în componenţa sa un ton părintesc-dojenitor: “ho, fă, nebuna dracului, că faci scleroză zaharată!!!” Îngăduitor din fire cum mă ştiţi, în ultimul ceas m-am decis s-o creditez pe mamaie cu o fărâmă de logică: “băi, poate touşi încearcă să vadă câte pungi de zahăr se pot dizolva într-o sticlă de Lipton”. Dar ea a început să bea… şi să bea…

Şi te mai miri de ce mor de tineri ăştia bătrâni.