În copilărie, una dintre bucuriile cele mai mari era să facem cerc în jurul celor mari pentru a asista la discuțiile lor. Noi, cei mici, ne strângeam lângă ei ca lângă un felinar stradal în nopțile lungi, ca să le ascultăm poveștile. Invariabil, la începutul anilor ’90 povestirile din armată erau, de departe, cele mai savuroase pe care le puteai auzi. Bătaia de joc la care erau supuși cei care făceau armata în perioada aceea avea darul de-a produce mai mult amuzament decât bancurile bune care circulau – celor care nu erau direct implicați, firește.
Nu mă refer la ordine sau activități cu specific militar mai severe, duse la extrem, care ar fi avut vreo noimă sau ar fi avut rolul de a-i căli pe soldați pentru vreo ipotetică situație de luptă, ci la situații petrecute din dorința gratuită de-a umili omul, de a-l face să se simtă inferior. Alergări cu șireturile de la bocanci legate, curățat veceuri cu periuța de dinți, fotbal cu sticla de plastic de 2 litri plină cu pietricele și câte și mai câte astfel de trăsnăi. Atât de multe am auzit în acea perioadă, încât o minte de om ar fi insuficientă pentru a le depozita pe toate. Bineînțeles că le-am uitat aproape în totalitate, însă una mi-a rămas foarte clar în minte chiar și după atâția ani. Comandantul unei unități și-a pus soldații să rupă fiecare câte o creangă din copac și să alerge cu ea prin fața geamului său, ca să i se pară că merge cu trenul.
Astfel, într-un univers paralel a rămas înregistrată această acțiune, care se desfășoară încontinuu, unde un șir de soldați, asemenea unui trenuleț, aleargă roată în jurul unei clădiri, fiecare cu câte o creangă în mână, iar când ajunge în dreptul geamului se ciucește oleacă pentru a se face nevăzut, în vreme ce saltă falnic, ca un drapel în garnizoană, creanga din dotare pentru a putea fi remarcată în toată splendoarea ei. În tot acest timp, comandantul, de la biroul său, privește pe geam ca un bătrân filosof, contemplând la trecerea ireversibilă a timpului, sub oblăduirea gingașă a crengilor ce se succed la infinit ca un perpetuum mobile. Nu știu alții cum sunt, însă asta numesc eu o viață împlinită: să ajungi la un moment dat să le ordoni unora să alerge cu crengi prin fața geamului tău ca să ți se pară că mergi cu trenu’. Epic. Imaginea asta a rămas cu mine atâta timp, încât, în continuare, încă iau în calcul o carieră militară, pentru ca după mulți ani de muncă și sacrificii să ajung și eu în ipostaza respectivului comandant.
Nu știu ce s-a întâmplat, s-a-nceput armata
Odată cu apropierea de anii 2000 începeau să se mai dilueze poveștile acestea, de vreme ce, pe cale naturală, s-au mai schimbat și oamenii din respectivele structuri. Eu fac parte dintre ultimele generații pentru care armata era obligatorie la împlinirea vârstei de 18 ani și încheierea învățământului liceal. Printre ultimele loturi de pulpă proaspătă. Modificarea Constituției din 2003 a atras după sine renunțarea la stagiul militar obligatoriu, măsura producându-și efectul începând cu anul 2006. În anul 2003, cred că prin primăvară, am participat la procesul de recrutare – un fel de luare în evidență a viitorului soldat, care presupunea și un control medical -, urmând ca în toamnă să fiu încorporat (lucru care s-ar fi întâmplat dacă nu luam examenul de Bacalaureat și nu intram la facultate). Din nefericire pentru destinul patriei am trecut de ambele obstacole. Așadar, cel puțin după vechile reguli, se suspenda efectuarea stagiului militar până la terminarea facultății – parcă așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile, dacă nu mă înșel. Le-am dus niște acte și credeam că am scăpat definitiv de ei – se știa deja că în curând armata n-o să mai fie obligatorie, deci mă număram printre primii scăpați.
La ceva timp după (începusem facultatea), primesc acasă ordin de încorporare, înștiințat cu doar câteva zile înainte. Am vorbit cu foștii colegi din liceu, eram singurul în această situație. Probabil îmi pierduseră dosarul sau cine știe ce greșeală s-a comis, însă dintr-o eroare de-a lor m-au pus pe drumuri vreo 600 de km. Am luat repede o adeverință de student de la facultate și m-am dus la adresa unde avea loc încorporarea. Când am ajuns acolo deja începuseră să se strângă băieții. Ăștia nu se mai duceau acasă, înțelegi? Dacă mi se întâmpla o chestie d-aia ca-n filmele cu Stan și Bran și-mi lua vântul adeverința, mă luau și pe mine.
Imediat am remarcat că toți semănau între ei. Erau băieții care nu luaseră BAC-ul – asta era una dintre asemănări, însă mai era o asemănare în sensul că erau toți tunși la fel. Erau căpriți (tunși cu dâmburi, scurt și neuniform, un look similar cu cel al caprelor după ce-s tunse) ca toți dracii. Cred că vărul vreunuia dintre ei și-a făcut debutul în hairstyling și s-a decis să se specializeze pe foarfeca de vie. Probabil anticipaseră că n-ai ce face în armată cu podoaba capilară, iar o eventuală freză chiar ar putea fi interpretată ca o ofensă – c-auziseră și ei povești din armată când erau mici. Eu eram p-acolo ca Bon Jovi într-o închisoare de maximă securitate (aveam părul lung pe vremea aia). N-aveam ochelari de soare, da’ ăsta-i filmu’, nu te mint, ce dracu’!
La un moment dat a avenit cineva îmbrăcat în uniformă militară – bănuiesc că era cel care conducea duda, Bossu’, Bossulică, Mare Șef, nu știu, nu mă pricep la grade militare, nu știu dacă avea stele pe el, da’ să-i zicem Luceafăru’- și ne-a invitat într-o încăpere. Știind că eu am o cu totul altă problemă decât restul lumii, m-am decis să-l abordez imediat ca să pot pleca mai repede. Nici n-apuc să murmur ceva că Luceafăru’ mi-o retează scurt, spunându-mi că o să discutăm după ce termină ce are să ne comunice. După vreo 10 minute, văzând că discuția chiar nu mă privește deloc și profitând de-o pauză a discursului, ridic mâna și-mi dreg vocea, semn că vreau neapărat să zic ceva. Îmi reamintește că vorbim după. Mai trec încă vreo 20 de minute, părea că se terminase ce avea de spus, răsfoia un fel de condică, și încerc din nou să vorbesc. De data asta se cam rățoiește la mine: „Nu înțelegi că te chem eu când e gata?” În jurul meu deja începuseră să se miște treburile, se trasau sarcini, se dădeau bocanci… Mi-era teamă că ăștia mă înrolează și n-apuc să zic ce aveam de spus. La scurt timp mă cheamă și mă întreabă ce aveam să-i transmit.
„- Știți, în cazul meu s-a produs o eroare. Sunt student și n-ar fi trebuit să primesc ordin de încorporare. Poftiți adeverința.
– Păi de ce n-ai zis, dom’le, așa de la început?
– Păi f**u-ți morții mă-tii… (partea asta nu i-am mai zis-o).”
Mă gândesc că dacă nimeream într-o împrejurare mai agitată, o situație urgentă, ăștia mă luau în Afganistan, om nevinovat. Mă și văd la 2000 de metri înălțime, cu mâinile dârdâind pe chingile parașutei, cu două dungi de căneală sub ochi, elicea elicopterului: fâl-fâl-fâl-fâl, înainte de salt:
„ -Știți, eu… eu… eu nu-s cu de-astea: cu bum-grenadă-așchii. Eu… eu jucam tenis de picior în stradă și mi-a sărit mingea în curtea unității. Am încercat să vă zic, da’…”
Caietul de sarcini
Pe scurt, rolul unei armate este acela de-a apăra teritoriul unei țări și pe cetățenii ei. (Bine, la noi nu știu cum ar decurge o astfel de operațiune. Până dă Firea prin stație, până se îngrijorează domnu’ Iohanez, suntem toți pământ de flori. Ăștia nici n-ar pleca din poligon, c-au furat motorina din tanc și au făcut zeci de rapoarte despre cum s-au plimbat ei cu tancu’.) Și, în caz de necesitate, își îndeplinește acest rol luptându-se cu alte armate. Numai cele mai nenorocite armate atacă civili neînarmați ai părții adverse sau nu fac tot posibilul pentru a-i proteja în cazul unui conflict militar. În ’89 Armata Română și-a împușcat propriii cetățeni, cei pe care trebuia să-i apere.
Cei care au scăpat, în loc să pună întrebări în numele celor întinși pe caldarâm, au început să strige „Armata e cu noi!”, recunoscători că nu i-au ciuruit și pe ei. Este și unul dintre motivele pentru care nici după 30 de ani nu există vreun vinovat – nimeni n-a cerut explicații (cu excepția rudelor victimelor și a câtorva oameni de pe margine, a căror voce a fost înăbușită de miserupismul celorlalți). În pofida tragicului eveniment, încă din anii ’90 Armata se afla la cea mai ridicată cotă de încredere în rândul românilor (alături de Biserica Ortodoxă) – am îndoieli că acest sondaj a fost real, și bănuiesc că insistența cu care era prezentat ar fi putut face parte dintr-o campanie de spălare a imaginii, însă dacă această încredere a existat, aș avea o întrebare: încredere că ce? Că dacă vreodată acest popor va mai încăpea pe mâna vreunui dictator și va îndrăzni să scrâșnească ceva, armata va fi pe acoperiș și-l va privi ocrotitor prin lunetă? Bineînțeles, cadrele active de acum n-au nicio legătură cu acele evenimente, iar vina nu se moștenește, însă nici nu se uită.
Acum că ne aflăm în anul Centenarului, se prefigurează tot felul de evenimente ceremonioase, că la asta ne pricepem cel mai bine, la care paradele militare vor fi în centrul atenției. Ar fi frumos să nu uităm că unii dintre bătrâneii simpatici cu stele pe umeri și funii pe piept, care vor fi prezenți la festivități, s-ar putea să fie direct răspunzători pentru evenimentele din ’89.
